Am observat, acum ceva vreme, comportamentul unei bătrîne ajunse într-un pat de spital în Bucureşti. Femeia fusese adusă de undeva de la ţară, cu un diagnostic implacabil, despre care nu ştia nimic. N-avea dureri, era absolut funcţională, dar trebuia să stea destul de mult în spital, pentru tot soiul de analize. Departe de casă şi de rutina zilnică în care trăise preţ de mai bine de 70 de ani, femeia îşi suspendase pur şi simplu existenţa. Habar nu am dacă ştia a citi şi a scrie. La televizorul care anima alte trei suflete din jur, nu se uita niciodată. Nu avea nici un fel de lucru de mînă. Nu făcea nimic. Absolut nimic. Intrase într-o paranteză albă, din care aştepta, cu nesfîrşită răbdare, să iasă. Lipsită de singurele ancore zilnice pe care le ştia, alesese să întoarcă spatele slab, în halat înflorat, la tot ce se întîmpla în jur. Singura licărire de viaţă apărea cînd sosea mîncarea, pe care o termina conştiincios, ca pe o doctorie. Să se termine, să plece la găinile de acasă.